In ziua in care imi treceam mina peste gindul meu ce pare ca devenise lenes si isi culegea seva din trecuturi neterminate, am intilnit acea stare de bine pe care cu greu o definim, fiindca nu s-au inventat cuvintele pentru ea. Si aprca lucrurile zilnice, lipsurile, zgomotul zilnic, agitatia fara rost, deveneau zone neinteresante si fara nici un sens.... Cu putin timp inainte ma interesau amanunte care vrei nu vrei te preseaza la un moment dat, dupa care trec...Situatii ce par sa nu aiba iesire, devin in timp absolut normale. Dumnezeu nu iti da mai mult decit poti duce... spune o vorba. Sunt insa sceptic in privinta asta , fiindca am vazut destui murind...Oare ei puteau duce sau au cedat?
Totusi in starea in care brusc m-am trezit prin prisma ochilor stele de smarald, sau poate nu, ma face sa ma duc cu gindul dincolo de ceea ce pot duce, insa nu sa mor, ci sa vreau sa traiesc dincolo de propriile limite.... Oare m-am timpit?!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu